Multi cred ca se lauda zicand: "Iata inima mea! Vi-o dau... n-am nevoie de dansa... Mie nu mi-e frica de chinurile geloziei, mie nu-mi pasa de tremurarile infrigurate ale iubirii! De un singur lucru ma feresc: sa nu fiu banal ! As vrea sa sufar, as vrea sa
scrasnesc din dinti, sa-mi smulg parul si sa adorm cu genele muiate in lacrimi! Astfel, cel putin, as sti ca traiesc, as intelege, poate, ce insemneaza a iubi... Dar zilele trec, vesnic aceleasi, searbede si plictisitoare, si viata mea se scruge intocmai ca viata unei gaze netrebnice... Eu nu pot avea o iubire; eu nu pot avea decat iubiri. Iubirile acestea insa rasar repede, palpaiesc o clipa si apoi pier, dispar pentru totdeuna, parc-ar fi fost niste visuri pe care le uiti indata ce te-ai desteptat din somn...

 
"O, si eu credeam ca nu pot iubi, si eu imi inchipuiam ca vina nu este in mine, ci in ele, in femeile care nu merita sa fie iubite!...

Astazi insa stiu si inteleg ca iubirea este facuta pentru cei umili, ca cei mandri nu vor putea iubi niciodata... Cei mandri isi inchipuiesc ca nu au trebuinta de inima; ei nu vor decat sa cucereasca, mereu sa biruiasca; ei cred, in sfarsit, ca si in
iubire succesul e tot. Dorintele lor poate se vor implini, poftele lor poate vor fi multumite, da... dar, vai, iubirea n-au s-o cunoasca niciodata.

Caci iubirea cere supunere, o supunere oarba ca si credinta. In iubire n-ai sa fii convins niciodata, n-ai sa astepti probe niciodata. Tot
ce nu e supunere si devotament nu e iubire.

Trebuie sa traiesti mult, trebuie sa suferi mult, trebuie sa pricepi mult pentru ca inima ta sa fie in stare a primi iubirea. Cei ambitiosi, cei mandri, cei obraznici si nerecunoscatori nu pot sti ce este iubirea si, asa, cei mai multi dintre noi de abia la varsta de cincizeci de ani incepem sa intelegem iubirea, atunci, deci, cand e prea tarziu...

Pe mine viata m-a framantat, m-a umilit; mie viata mi-a mulcomit glasul. Astfel am ajuns sa nu mai spun ca ele nu merita sa fie iubite, ci sa strig pretutindeni: stiu sa iubesc, fiindca am invatat a plange, a suspina si a ma resemna!

 
Astazi as vrea si eu sa nu iubesc, as vrea sa fiu iar mandru, ambitios, cuceritor... Dintr-asta se vede ca sunt indragostit!

 
Daca as sti canta din syrinx(flaut din trestie, numit flautul zeului Pan, asemanator cu naiul) , te-as duce intr-o poiana scaldata in lumina de luna, intr-o poiana unde inca nu s-a incuibat mandria omeneasca, si ti-as sopti la ureche cantecul celor iubiti. Atunci poate ai pricepe si tu ca iubirea nu cunoaste ceea ce lumea numeste "a fi iubit".

 
Te iubesc pentru ca ma iubesti; acesta e un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru ca te iubesc, si nimic mai mult; te iubesc numai pentru ca te iubesc: aci incepe iubirea. Iti mutumesc din suflet ca te iubesc: acesta este cantecul iubirii.

 
Omul indragostit nu zice: te iubesc pentru ca esti oachesa; nici: te iubesc pentru ca esti buna. Omul indragostit zice: te iubesc cu toate ca esti oachesa, cu toate ca esti buna, si te-as iubi chiar daca ai fi blonda sau daca ai fi rea.

 
Poezia, zic unii, a falsificat iubirea. Poezia a facut cantece, statui, versuri din sentimentul simplu si firesc ce a fost odinioara iubirea, a facut nebuni din oameni care, si altmintrelea, erau cam porniti spre nebunie, a facut gurmanzi din oamenii care pana atunci erau infometati.

 
Eu insa zic ca nu exista poet, muzician, pictor sau sculptor mai mare ca un indragostit. Pentru ca artistul sa inteleaga poezia cea mare a suferintei trebuie mai intai sa fi fost indragostit. Nu poetii au facut iubirea, ci iubirea a facut pe poeti! Iar eu, care citesc bucuros in stele si-mi fac o placere dintru a asterne pe hartie slova, pot sa jur ca in slovele noastre umile sunt scrise toate tainele de amor ale cerului instelat.

 
Cel ce pricepe viata stelelor pricepe si iubirea omeneasca!

 
Iubirea nu cunoaste cuvintele credincios si necredincios.

 
Iubesti pe altul, va sa zica eu nu te iubesc: aceasta nu e cantecul iubirii. Omul indragostit nu zice niciodata: m-ai inselat.

 
Iubirea nu-ti cere socoteala de sarutarile ce ai dat sau nu ai dat altora. Iubirea nu-ti scormoneste trecutul si nu-ti cerceteaza prezentul. Viitorul este nadejdea ei; viitorul este egoismul ei. Nadejdea cea deznadajduita, mangaierea cea nemangaiata sunt balsamul ei, care e tot atat de dulce ca si suferinta, ca si iubirea.

 
Iubesti, suferi, traiesti: iata troita iubirii.

 
Sarutarile iti alina setea, dar lacrimile iti trezesc in suflet doruri mari, istovitoare, pe care nu ti le pot alina nici sarutarile. Din ochi picura lacrimile, izvorul cel vesnic al iubirii; din iubire picura cantecul, poezia, frumosul, izvorul cel vesnic al lacrimilor.

 
O bobita de lacrimi, ce tremura sfioasa pe geana iubitei, e o comoara mai mare si mai pretioasa decat sarutarile si imbratisarile tuturor femeilor din lume...

 
O, vanitas, vanitatum vanitas!(O, desertaciune, desertaciunea desertaciunilor!) zice profetul.

 
Toate suferintele sunt desarte! iti sopteste un glas dinlauntru.

 
Sarutarile, lacrimi, iubire: toate sunt desartaciuni mari, nimicuri pline de durere...

 
Si totusi, pentru aceste nimicuri desarte, pentru aceste
desartaciuni nepatrunse as fi in stare acum sa-mi dau tot ce am mai scump pe lume, as fi in stare sa-mi dau chiar viata...

 
Nu stiu daca e bine ceea ce fac sau e rau, dar simt ca, dintre toate desertaciunile lumesti, am ales pe cea mai frumoasa, care e cea mai frumoasa, fiindca e cea mai desarta din toate.

Liviu Rebreanu, Amalgam, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976